Un pic trista..........

Da, azi sunt un pic trista. Am trecut deja de vreo doua saptamani aproape zilnic pe langa casa de pe colt, cea cu obloane verzi. Perdelele sunt tot extrem de albe, marginea de dantela scortos apretata. In fata usii pe trepte muscatele infloresc rosu bordo.
Stiam ca ei au plecat, aflasem de la altii.
Azi dimineata am intalnit doamna din spatele ferestrelor cu perdele de dantela. 75 de ani, foloseste un rolator pentru deplasare. Adusa de spate cu parul alb tuns a la Mirelle Mathieu. Cea care a avut rabdare sa ma invete sa tricotez sosete de lana: Frau R.
Ea mi-a adus atunci aminte de vecina de dupa colt, din Timisoara. Babi, o strigam noi.
Babi era un fel de bona pentru noi... un fel de.... bona. La peste 70 de ani si ea isi amintea datorita noua "fetelor de dupa colt"cum acum cateva decenii era "colega de joaca" a unei domnisoare unguroaice undeva pe langa Oradea. Asta se petrecea candva acum mai bine de 8-9 decenii caci Babi nu mai e demult.
Colega de joaca era un fel de titulatura oficiala. De fapt Babi, cu doar doi ani mai mare decat "domnisoara" isi calca propriile rochii singura si era foarte atenta cand o facea pentru Domnisoara. Rochii din materiale scumpe pe care Babi nu le va imbraca niciodata. Babi a invatat sa scrie si citeasca abia tarziu pe la 12 ani cand asista dintr-un colt al camerei la lectiile Domnisoarei. Babi avea intotdeauna ceva de facut, visatul cu ochii deschisi era de resortul Domnisoarei. Babi avea cum spuneam grija de garderoba Domnisoarei, era responsabila cu tot ce tinea de confortul Domnisoarei si bunul mers al lucrurilor. Babi spunea mereu ca a avut o tinerete frumoasa. Vorbea de tinerete pentru ca ea nu a prea a avut copilarie. Niciodata nu am simtit vreo urma de regret in povestirile ei. Era recunoscatoare ca din satul ei a ajuns la oras, la Oradea. Ca a invatat ungureste dar si germana. Ca a facut in loc de scoala meditatii odata cu Domnisoara. Ca a umblat prin lume insotind-o pe "prietena" ei, adolescenta, peste tot. Lumea inseamna probabil Banatul si Crisana.
A invatat multe, a muncit mult la o varsta la care noi inca nu aveam griji sau responsabilitati. Babi a incercat sa dea mai departe din cunostiintele ei. La ea in casa desi exista butelie de aragaz, iarna se gatea pe foc, o sobita de metal ce ocupa un sfert din bucatarie. Pe plita aceea am prajit paine si o mancam unsa cu usturoi. Vara gemurile se fierbeau pe cazanul din bucataria de vara. Acolo se facea in ceaunul mare si sapun de casa.
Locuinta ei erau un hol, o bucatarie si o camera de dormit. Casa mai avea alte doua camere bune, doua "speisuri", un hol luuung si "ceva" ce se vroia ca baie. Curtea avea un cais mare si un cires. Soproanele erau intr-o randuiala cum nu am mai vazut altundeva. Babi dadea si pe acolo dupa paianjenii din colturile tavanului.
Boabe de porumb uscat fiert insa in apa dulce erau un desert minunat. De la Babi am invatat sa fac blaturi de tort. Mama ne trimitea cu ingredientele la ea, noi ne intorceam cu blaturile de tort.
Babi povestea frumos.
Babi nu mai e.

Frau R. mai e. Doar ca s-a mutat de acasa intr-o institutie numita "locuinte asistate". Are in vecinatate in sat la noi doi din cei 4 copii, bunici si ei. Nu sunt singurii septuagenari din sat care vin de cate ori pot sa isi viziteze casele. Ei imi amintesc de schwabii care reveneau dupa renaturalizarea lor in Germania in satele de campie sa vada ce s-a mai ales de "heim"-ul lor.
Frau R. e cumva mai intortocheat ruda cu noi.
Pe Frau R. o voi vizita de cate ori ma va primi. Vreau sa mai fur secrete, sa mai ascult povesti. Ultima poveste scurta incepea asa: "stii cum cu lana de la doua oi am imbracat intai un baiat de 10 ani si apoi pe masura ce acesta crestea era tot mai putin imbracat cu lana? La urma avea doar o caciula si o pereche de manusi din lana refolosita".