Ca reactie la "UF!", cu o zi intarziere caci operatiunea make-over ne-a dat peste cap, am pus aseara gratii la usa de la bucatarie. A plans si a comentat foarte mult dar a mers curand la nani. Azi dimineata la 6:30 s-a trezit, a baut lapte, schimbat, imbracat, eu trec la bucatarie sa pregatesc pachetul lui tati. Pe el il las in fata gratiilor. Ca sa imbunez situatia le acopar cu un pullover de-al meu sa ne jucam cucu-bau. Proteste! Cucu-bau de trei ori apoi ma las distrasa de munca mea. Ridic ochii si ce vad? Copilul a tras puloverul jos, s-a culcat intins pe el cu capul pe brat, se uita la mine printre gratii si cu un picior lovea sacadat cu talpa pe podea. Cu freza lui chiluga si comportamentul asta mi-au venit in minte imagini de groaza din orfelinatele romanesti dinainte de `89. M-a pufnit plansul, aproape am sarit peste usita.
Ce sa fac? O dam jos, nu o dam jos? Bine ca tati nu a facut gauri in pervazul usii , e pusa provizoriu-definitiv.
Concluzia e urmatoarea: ori se aplica de la inceput masuri din astea de "züchtigung" cu mana de fier si inima de catifea (sau invers) ori nu se aplica deloc!
================================================================
Ma intreaba lumea daca asta mic isi da seama ca e tuns scurt etc.
Nu stiu, probabil! as fi spus pana aseara, doar a avut 24h timp de obisnuit cu noul look.
Deci: aseara ne jucam. Eu eram pe jos intre masuta si canapea el incerca sa faca un puzzle la masuta. Vine la un moment dat spre mine si imi baga mana in par, incepe sa ma mangaie, sa imi fac masaj capilar (sau cum ii zice). Eu spun "ai, ai, fa-i lui mami ai-ai!". Cu dreapta in parul meu duce stanga la propriul cap si isi mangaie teasta (aproape) rasa. Ai-ai faceam inainte cu peria lui mica si moale prin pletele de bebelus. Facea asta si singur de multe ori cand prindea un piaptan de-al nostru. Ce expresie avea pe fata nu prea pot descrie: uluiala-constatare!
miercuri, 11 martie 2009
La gradi (acum 30 de ani)
... si autorul nu e Dumas fiul!
Fiindca nu mai dorm de la 4 dimineata cand toti ai casei dorm, fiindca zicolorata (nu stiu sa pun aici link la blogul lor, rascoliti voi blogosfera) a adus vorba despre gradi pe vremea noastra, fiindca ieri am completat formulare pentru inscrierea la gradi a pruncului, din ianuarie 2010! Trei motive foarte bune, poate facem leapsa din articolul pe tema asta?
Pe la inceputul anilor 80 mamicile noastre erau mai harnicute decat noi azi. La 6 dimineata intrau la schimb si noi ne trezeam la cresa/gradi din somn. Cazul cel mai rau. Mai putin dramatic e cand aveam timp pana la 8 sa ajungem la gradi. Atunci ne lalaiam la imbracat, incercam sa trisam imbracand pe sub rochita-uniforma pantaloni scurti sa ne primeasca baietii sa jucam fotbal cu ei, nu vroiam sa mancam nimic la micul dejun! In echilibru precar (tata ducea doi copii pe bicicleta, unul in fata, altul in spate) cu nasuri reci si maini inghetate daca era f frig sau cu pletele in vant si ochii inchisi cand ne orbea soarele, porneam spre gradi. Acolo ne echipam in uniforma mai mult sau mai putin repede (unii sunt mai inceti din fire!), verificam daca a mai ajuns cineva inaintea noastra si incepea joaca. Candva mergeam la micul dejun, biscuiti cu ceai sau cacao, paine cu margarina si uneori parizer. Urma iar joaca sau 1-2 ore educative, invatand cantecele sau poezii. Uneori ieseam, pe vreme buna se intelege, in curtea gradinitei care atunci mi se parea imensa. O sa verific la vara daca mai exista gradinita, curtea si daca mi se mai par la fel de mari.
Incercam tot posibilul sa fiu primita sa joc fotbal cu baietii, echipata eram ( pe sub fusta-rochia-uniforma aveam pantaloni scurti, in picioare tenisi). O singura data am stricat un meci de fotbal pentru un eveniment foarte important: simularea unei nunti. Se cununau doua perechi, eu eram una dintre mirese (cu tenisi in picioare si pantaloni scurti sub "rochia de mireasa"). Peste starea "vicila" am sarit (eram minori doar) insa ne-am cununat religios. Preot era un baietel cu vocatie (unchiul tot preot, asista la toate slujbele, stia tot ce se canta in biserica). Ne-a binecuvantat cu un polonic de jucarie. In calatoria de nunta am pornit zburand in jos pe tobogan in groapa cu nisip, dupa ce aruncasem de sus torturile din nisip, fireste! (Abia mai tarziu am vazut in filmele americane ca buchetul miresei se arunca, peste cap, in multime).
Imi mai aduc aminte de un baietel mic si blond care se tara pe langa zidul gradinitei, rupea bucati de smoala din izolatia cladirii (chiar acolo de unde iese putin izolatia din fundatie) si pretindea ca roade guma de mestecat. Ne-a prostit pe multi sa incercam. Ce dinti aveam toti dupa!
Mai stiu ca desi la avizier era afisat meniul pe o luna inainte, nu mereu primeam ce era scris acolo. Fiindca aveam pile la bucatarie (bucatareasa locuia pe aceeasi strada cu noi) intrebam mereu:" Tanti x, ce primim azi?" Imi pare rau sa recunosc dar nu mai stiu cum o chema pe bucatareasa.
Cea mai fericita eram cand la desert se anuntau (ce conteaza ce era trecut la avizier!) PA-PA-NASI!!!!!
Pentru asta subtilizam din setul de oale si cratite de jucarie cele mai incapatoare recipiente. Apaream la masa (fiecare aveam locul nostru, la masa noastra, mereu aceeasi comeseni) tinand la spate recipientul cu pricina. Il asezam in poala sub fata de masa. Treceam de felul I si II asteptand desertul. Doamna bucatareasa trimitea pe geamlic portiile. La final mai dadea o tura si impartea "aleator" si pe la cine mai dorea supliment, papanasii ramasi. La mine farfuria era oricum mereu goala, ceream mereu supliment. Cand pustimea se retragea scoteam blidul de sub masa si infulecam de zor papanasi. Intr-o vreme ajungeam sa ii mananc la vedere, un morman de papanasi in farfurie! Apoi s-a dus zvonul ca imi plac si veneau si de la mese vecine! (Cui dumnezeu nu ii plac papanasii????). Comesenii mai cedau si ei din preaplin, uneori. S-a ajuns acolo incat, ca sa-mi faca o placere, unul altul afla de papanasi si imi sopteau conspirativ:"azi-papanasi". Probabil ca uneori am apelat si la sistemul de pile si relatii la bucatarie si mai primeam supliment la sumpliment!
Mare era foamea acum 30 de ani in Romania! E bine ca imi aduc aminte doar de pa-pa-nasi si nu si de durerile de burta de dupa. Precis aveam, nu? La cantitatile ce le infulecam!
Bine ca nu se "dadeau" pa-pa-nasi decat cam o data pe luna in lunile cu noroc (impare (?!) sau cand se adunau ingredientele).
Pa-pa-nasii sunt madelaina mea!
Nu va legati de ea!
Dar puteti prelua leapsa cu.... "pe vremea mea la gradi". Eu abia astept sa traiesc momentele/anii de gradi ai gazei!
Buna dimineata! E 6:22 aici, merg sa-mi beau cafeaua!
Fiindca nu mai dorm de la 4 dimineata cand toti ai casei dorm, fiindca zicolorata (nu stiu sa pun aici link la blogul lor, rascoliti voi blogosfera) a adus vorba despre gradi pe vremea noastra, fiindca ieri am completat formulare pentru inscrierea la gradi a pruncului, din ianuarie 2010! Trei motive foarte bune, poate facem leapsa din articolul pe tema asta?
Pe la inceputul anilor 80 mamicile noastre erau mai harnicute decat noi azi. La 6 dimineata intrau la schimb si noi ne trezeam la cresa/gradi din somn. Cazul cel mai rau. Mai putin dramatic e cand aveam timp pana la 8 sa ajungem la gradi. Atunci ne lalaiam la imbracat, incercam sa trisam imbracand pe sub rochita-uniforma pantaloni scurti sa ne primeasca baietii sa jucam fotbal cu ei, nu vroiam sa mancam nimic la micul dejun! In echilibru precar (tata ducea doi copii pe bicicleta, unul in fata, altul in spate) cu nasuri reci si maini inghetate daca era f frig sau cu pletele in vant si ochii inchisi cand ne orbea soarele, porneam spre gradi. Acolo ne echipam in uniforma mai mult sau mai putin repede (unii sunt mai inceti din fire!), verificam daca a mai ajuns cineva inaintea noastra si incepea joaca. Candva mergeam la micul dejun, biscuiti cu ceai sau cacao, paine cu margarina si uneori parizer. Urma iar joaca sau 1-2 ore educative, invatand cantecele sau poezii. Uneori ieseam, pe vreme buna se intelege, in curtea gradinitei care atunci mi se parea imensa. O sa verific la vara daca mai exista gradinita, curtea si daca mi se mai par la fel de mari.
Incercam tot posibilul sa fiu primita sa joc fotbal cu baietii, echipata eram ( pe sub fusta-rochia-uniforma aveam pantaloni scurti, in picioare tenisi). O singura data am stricat un meci de fotbal pentru un eveniment foarte important: simularea unei nunti. Se cununau doua perechi, eu eram una dintre mirese (cu tenisi in picioare si pantaloni scurti sub "rochia de mireasa"). Peste starea "vicila" am sarit (eram minori doar) insa ne-am cununat religios. Preot era un baietel cu vocatie (unchiul tot preot, asista la toate slujbele, stia tot ce se canta in biserica). Ne-a binecuvantat cu un polonic de jucarie. In calatoria de nunta am pornit zburand in jos pe tobogan in groapa cu nisip, dupa ce aruncasem de sus torturile din nisip, fireste! (Abia mai tarziu am vazut in filmele americane ca buchetul miresei se arunca, peste cap, in multime).
Imi mai aduc aminte de un baietel mic si blond care se tara pe langa zidul gradinitei, rupea bucati de smoala din izolatia cladirii (chiar acolo de unde iese putin izolatia din fundatie) si pretindea ca roade guma de mestecat. Ne-a prostit pe multi sa incercam. Ce dinti aveam toti dupa!
Mai stiu ca desi la avizier era afisat meniul pe o luna inainte, nu mereu primeam ce era scris acolo. Fiindca aveam pile la bucatarie (bucatareasa locuia pe aceeasi strada cu noi) intrebam mereu:" Tanti x, ce primim azi?" Imi pare rau sa recunosc dar nu mai stiu cum o chema pe bucatareasa.
Cea mai fericita eram cand la desert se anuntau (ce conteaza ce era trecut la avizier!) PA-PA-NASI!!!!!
Pentru asta subtilizam din setul de oale si cratite de jucarie cele mai incapatoare recipiente. Apaream la masa (fiecare aveam locul nostru, la masa noastra, mereu aceeasi comeseni) tinand la spate recipientul cu pricina. Il asezam in poala sub fata de masa. Treceam de felul I si II asteptand desertul. Doamna bucatareasa trimitea pe geamlic portiile. La final mai dadea o tura si impartea "aleator" si pe la cine mai dorea supliment, papanasii ramasi. La mine farfuria era oricum mereu goala, ceream mereu supliment. Cand pustimea se retragea scoteam blidul de sub masa si infulecam de zor papanasi. Intr-o vreme ajungeam sa ii mananc la vedere, un morman de papanasi in farfurie! Apoi s-a dus zvonul ca imi plac si veneau si de la mese vecine! (Cui dumnezeu nu ii plac papanasii????). Comesenii mai cedau si ei din preaplin, uneori. S-a ajuns acolo incat, ca sa-mi faca o placere, unul altul afla de papanasi si imi sopteau conspirativ:"azi-papanasi". Probabil ca uneori am apelat si la sistemul de pile si relatii la bucatarie si mai primeam supliment la sumpliment!
Mare era foamea acum 30 de ani in Romania! E bine ca imi aduc aminte doar de pa-pa-nasi si nu si de durerile de burta de dupa. Precis aveam, nu? La cantitatile ce le infulecam!
Bine ca nu se "dadeau" pa-pa-nasi decat cam o data pe luna in lunile cu noroc (impare (?!) sau cand se adunau ingredientele).
Pa-pa-nasii sunt madelaina mea!
Nu va legati de ea!
Dar puteti prelua leapsa cu.... "pe vremea mea la gradi". Eu abia astept sa traiesc momentele/anii de gradi ai gazei!
Buna dimineata! E 6:22 aici, merg sa-mi beau cafeaua!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
