Daca la anul vor fi curse cu vaporasul pe canalul Bega, devenit in intregime navigabil, vom pune poze facute cladirilor si podurilor vazute de pe apa....
Catedrala metropolitana, ctitorie a Regelui Mihai I
Pe strada dintre Hotel Timisoara si Opera sa vede in zare turla Sinagogii de pe strada Marasti
In centru la porumbei
Palatul Lloyd
Hotel Timisoara
Opera Romana din Timisoara
Domul catolic din Piata Unirii
Biserica catolica din Piata Traian
Editorial - de Andrei Pleşu
"Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori.
Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri.Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat.
Sunt ocupat.
Sunt grăbit.
Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite.
Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi compliciţăti.
Am devenit mizantrop.
Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modelele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.
Am ajuns sa mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmânca, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeş şi Gârcea ar exista cu adevărat.
Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri.
Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii.
Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenta. Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă.
Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.
Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului.
Suntem năpăditi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creatiei, văzduhul, mările, pamântul şi oamenii.
Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta.
Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi."
Multumesc, Angela.
Din pacate asa am regasit si eu Romania. Daca as mai trai aici zi de zi as subscrie in totalitate celor supuse atentiei mai sus.
Din fericire imi traiesc viata si bucuriile prin ochii gazei mele...privita de jos dintre ierburi parfumate viata inca e frumoasa.
LE:
Rectific putin. Desi individual toti incercam sa vedem minunile mirari din fiecare zi, generalizand e valabil ce spune Andrei Plesu mai sus. Ma intreb cum e posibil?!?
|
I am a |
